Rasela de Ion Pribeagu

Rasela

I-a murit lui Smil sotia,
Draga lui cu ochii mari;
Trista-i toata ceainaria,
Trista-i strada Mamulari.
Era blanda si frumoasa,
Alba ca un trandafir…
Jale-a fost la Smil,acasa;
Jale-a fost la cimitir.
Toti plangeau: – Asa o dama,
Smil o sa-si gaseasca greu.
(Un portret de pus in rama!)
Si-a luat-o Dumnezeu!
Zece ani de casnicie
Nu-s o luna,nu-s un an!
Ca femeie si sotie
…Ea era in primul plan.
Cui amarul sa si-l spuna?
Cui durerea care-l roade?
Cand era atat de buna
Si atat de cumsecade?
Se-ntampla,cateodata,
Sa se certe-ntr-adevar!
Si Rasela-nfuriata
Chiar sa-l scuture de par!
Ba,in clipe de vapaie,
Ea avea atat lipici,
Incat Smil primea bataie
De la mainile ei,mici.
Dar era atat de mica
Si atat o respecta
Ca de dragu-i, Smil, adica
Bun la suflet,o ierta!
………………………
De la cimitir spre casa
Rudele s-au risipit
Si pe strada neguroasa
Numai Smil venea mahnit.
Nu stia unde se duce,
Mintea-i ratacea hai-hui;
Nu-ntalnea nici o rascruce
Pentru chinurile lui.
Cine,maine dimineata,
Va veni sa-i ceara lei?
Trista o sa-i fie viata
Fara zambetele ei!
………………………
Si, trecand lang-o cladire
Ce se intalta,protap,
Deodata, din nestire-i
Cade-o caramida-n cap!
Smil ramane mut in strada,
De emotie rapus,
Nici nu stie ce sa creada
Si ridica ochii-n sus.
Vede zarea, vede schela
Si, mirat de-acest mister
Smil intreaba: – Ce, Rasela,
Ai ajuns deja in cer?