Acelei care a plecat
Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,
Din odăiţa plină de senin,
În grabă, ai uitat o floare-n glastră
Şi pijamaua ta de crèpe de chine.
Sărmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Că va veni o zi amară-n care
Ai să ne uiţi, pe mine şi pe ea.
De-atunci, şedem în fiecare seară
În faţa sobei pline de cărbuni
Şi depănăm povestea iar şi iară,
Ca doi prieteni buni.
Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,
O-mbrăţişez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vagă
Şi-i mângai fiecare brandenburg.
Şi noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alăturea de mine
Şi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.
(“Strofe ştrengare “, 1930)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu