Nu ştiu dacă-această manşă
E sau nu adevărată,
Dar s-a întâmplat, probabil,
Într-o ţară îndepărtată,
C’un potop de oameni paşnici,
Rege şi boieri de neam,
Şi-unde se trăia întocmai
Ca în sânul lui Avram.
Aşa dar, la Piatra Neamţu,
Printre vile ogivale
Unde, jos cum treci de Cozla,
Curge Bistriţa în vale –
Locuia domnul Năstase,
‘Nalt şi zdravăn cât un munte,
Respectat de toată urbea,
Drept un gospodar de frunte,
Şi avea domnu’ Năstase,
Curte, vie pe araci,
Şi livadă, şi’n cireadă
Miei şi oi şi boi şi vaci.
Şi se petrecea, că nu poţi
Nici cu vorba, nici cu slova,
Să descrii entuziasmul
Chefurilor din Moldova.
Că, de atâta băutură
Şi mâncare, negreşit,
Dă-i cu fleici, momiţe, muşchiuri,
Omul s-a îmbolnăvit.
Nu simţea dureri, nici greaţă
Când mânca şi nici când bea,
Dar se subţia la faţă,
Şi necontenit slăbea.
Că din ditai mai bărbatul,
Gras şi gros şi lat în spate,
Din ce-a fost odinioară
Rămăsese jumătate.
Singurul remediu, care
Boala i-ar putea înfrânge,
Este să găsească-un tânăr
Care-ar vrea să-i deie sânge.
După ce-au dat sfoară’n ţară,
A venit dintr-o comună,
Un ovrei cu chipul roşu,
Şi voinic, pe nume Hună.
Doctorul – pe vremea ceea,
Cu siringi voluminoase,
A luat sânge de la Hunã,
Transfuzându-l lui Năstase.
Pentru această faptă bună,
Dovedită pe deplin,
Purătul i-a dat lui Hunã,
Cinci sute de lei, peşin.
Dup’un timp, domnul Năstase
Zdrăvenindu-se niţel,
L-a poftit din nou pe Hună,
Sã ia sânge de la el.
Terminând operaţiunea,
A luat altă ţinută:
Nu i-a mai plătit cinci sute,
Ci i-a dat numai o sută.
Hună stă, priveşte banii,
Totuşi, observând în grabă,
Că ceva nu este cuşer,
Îndrăzneşte şi întreabă :
- Nu cumva, domnul Năstase,
Mai din vorbă’n vorbă, iute,
Mi-a dat, poate, din greşeală,
Mai puţin cu patru sute ?
- N-am greşit deloc! – răspunse,
Dar am socotit mai bine,
Fiindcă am deja de-o lună,
Sânge evreiesc în mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu