Mare păcat …

De la Adjud, o văduvioară,
Frumoasă, şi pe nume Henţa,
Să plece trebuia’ntr-o seară,
Înspre Focşani, cu diligenţa.
Şi s-a-ntâmplat ca-n seara-aceia,
Că n-au plecat nici marchidani,
Nici boccegii, ci doar femeia
Cu diligenţa spre Focşani.
Porniră căişorii-n goană,
Vreo zece poştii, după ceas,
Şi tocma’n valea lui Sondroană,
Făcură’n silă, un popas.
- ‘Mânem aici, Bade Avrame?
Întreabă Henţa cu sfială –
- Aici – răspunse vizitiul -
Că-s caii rupţi de oboseală.
Însă, să nu ai nici o teamă,
Din noapte vin miresme dulci,
Ce te-nvelesc ca o năframă,
Că poţi, în tihnă, să te culci.
Ea n-ar fi vrut, dar de departe
Ţâşneau văpăi şi reverie,
Şi vizitiul zdravăn foarte,
Fir-ar al naibei el să fie!
Iar Luna-n mantă de paradă
Şi plină de indiferenţă,
Ş-ascunse-n nori ca să nu vadă
Ce se-ntâmplă-n diligenţă…
Ajunsă-a doua zi în cetate,
S-a dus la târg cu trebuinţă,
Şi după ce-şi luă de toate,
Avu mustrări de conştiinţă…
Nici nu mai vru să-şi amintească
De faptu’n taina nopţii strâns,
Şi-apoi, ca să se pocăiască,
S-a dus la Rabin şi s-a plâns:
Păcătuit-am greu, Prea Sfinte,
Fiindu-mi frică de strigoi,
Eu, tânără şi fără minte,
Şi el, simpatic şi vioi…
- Mare păcat! – a spus Rabinul -
Cu Dumnezeu să te împaci,
Voi implora tot Sanhedrinul,
Voi da ofrandă la săraci,
Din tfilimi ţi-oi citi misterul,
Ce iartă oamenii’ntre ei,
Şi, ca să se-ndure Cerul,
Vei da şi cinci sute de lei!
- Primesc! – răspunse ea cu sete.
Si cu emoţii neştiute,
Oiţa păcătoasă de-te
Două bancnote a 500.
Se uită rabinul la sumă,
Şi-i zice plin de duioşie:
- Eu ţi-am pretins să dai 500,
Şi văd că tu ai dat 1000!
- Ti-am dat o mie, Rabi! Lasă…
Că nu-i nici o greşeală. Stiu!
Dar, vezi că…eu mă-ntorc acasă
Tot cu acelaşi vizitiu!