Noi primim martiri aicea!

Din străbuni, e o legendă
Tăinuită-n slova Thorei,
Că oricare om se naşte
Cu-n stigmat: “Memento mori”.
“Vei uimi tot globul, însă,
Oricît mintea ţi-o vei stoarce,
Nu uita: din lut venit-ai,
Şi în lut te vei întoarce!”
Fie că ai fost ministru
Sau măturător, sau rege,
Îţi dau sufletu-n primire:
“Legea-i aspră, dar e lege!”
Ai avut, trecînd prin viaţă,
Şi dureri, şi sărbători.
Ţi-ai îndeplinit menirea?
Gata! Trebuie să mori!
Şi s-a întîmplat ca Moişe,
Din Herzlia, din Mosav,
Din senin, aşa deodată,
Să se-nbolnăvească grav.
Medicii-n consult, decis-au,
După-aproape o săptămînă,
Ca injecţia să se facă,
Nu în muschi, ci drept în vînă.
Să se-observe ca compresa,
Cînd pe burtă o să-l frece,
Să nu fie nici prea caldă,
Să nu fie nici prea rece.
După-atîtea sacrificii,
Ş-oboseli fără sfîrşit,
Tot’ a fost zadarnic, fiindcă,
Bietul Moişe, a murit.
De la Kiriat Shaul, mortul –
Cum îi fuse scris în soartå –
A ajuns în cer, şi grabnic,
A bătut în rai, la poartă.
Intendentul, mare preot,
În hlamida de flanel,
Care ţine totdeauna,
Cheia raiului la el.
Desluşind o mutră nouă,
A-ntrebat cu glas olimpic:
-Cine bate ?
-Eu sînt, Moişe !
-Care Moişe ?
-Moişe Stimpik !
-Si cam ce-ai făcut matale-
Mie să mi-o spui deschis-
Ca să meriţi marea cinste,
De-a intra în paradis?
-Ziua Sîmbetei, părinte,
Am sfinţit-o ne-ncetat.
De Iom Kipur, toată ziua
Am postit şi m-am rugat!
N-am jucat nici cărţi, nici loto,
Jur că nu m-am beţivit,
Şi nici la femei străine,
Niciodată n-am rîvnit.
Toată groisăr, toată viaţa
Pe săraci i-am ajutat
Şi cu bani şi cu povaţă
Şi am fost şi însurat…
-Insurat? – a spus prea sfîntul
Fiule nefericit !
Poţi intra în rai, sărmane,
Că destul ai suferit !
Moişe, să-l înduioşeze,
A mai spus plin de fiori:
-Insurat, Adoiny Meleh
Si-ncă cum? De două ori !
-Două ori? Răcneşte sfîntul –
Ieşi afară! Poţi să pleci!
Eu primesc martiri aicea,
Însă nu primesc zevzeci!