Dărnicia lui Avram

Prin văzduhul de aramă
Din al cerului făgaş,
Ziua zvîrle o năframă
De argint, peste oraş.
Cum şedea Avram pe gînduri
Şi cu mintea, dusă glonţ,
A intrat pe uşă, vesel,
Avocatul Goldenspronţ.
-Nici nu ştii ce bine-mi pare
C-ai venit ca să mă vezi –
Zice Avram, cu turburare –
Şezi!
Te-am rugat să vii la mine,
Că eşti om inteligent,
Fiindcă vreau să las, în fine,
Tot ce am, prin testament.
-Bine, îţi fac, dar tu eşti tînăr,
Nici măcar bolnav nu eşti,
Ce rost are, la mateiva
De pe-acum să te gîndeşti?
-Dragă, omul cît trăieşte,
Totdeauna-i imprudent,
Parcă ştie ce-l aşteaptă
Din moment în alt moment?
D-aia m-am gîndit, cuminte,
Ca tot omul grijuliu,
Să mi-l fac mai înainte,
Pînă nu e prea tîrziu.
Pentru ce să se mai certe
Toţi ai mei, că sînt destui.
Dar aşa, o să-şi primească
Fiecare partea lui.
Goldenspronţ s-a uitat la dînsul
Şi nici nu-i venea să crează,
Apoi a răspuns flegmatic:
-Bine, scriu şi tu dictează!
-Casa mea, cea mai frumoasă,
De pe Rehov Iosefthal,
Eu o las comunităţii
Ca să facă un spital.
Casa cealaltă, din Acco,
Cu grădină şi teren,
Eu o las Liskat Avodei
S-o transforme în “Malben”.
Cea din Ramat Gan, şi asta
De la Kiriat Motkin…
-Dragă Avrame, nu te superi
Dacă te-ntrerup puţin?
Vreau să-ţi spun ca între prieteni,
Contraziceri nu încap,
Mie spune-mi numai dacă
Mai eşti sănătos la cap?
-Ce tot case? Care case?
Eu te ştiu un om sărman.
De unde ai tu case în Acco,
Tel Aviv şi Ramat Gan?
-Nu e vorba aici de case –
A răspuns Avram, modest,
Totul ce contează-i gestul,
Şi ce zici mata de gest?